10 lecții la trecut despre războiul din prezent și viitor
0În fiecare seară, spectacolul televiziunilor de știri. Războiul nu e cel din tranșee, cât cel dintre moderatori și analiști, el trebuie să fie pierdut sau câștigat în funcție de opțiunile postului, cine nu e pe linie și declară înfrângeri acolo unde ar trebui să fie victorii, sau invers, este imediat pus la colț pe coji de nucă.
Dacă e nevoie să fie optimism, sunt semne că mâine va răsări soarele pe ulița celor pentru care prognoza conflictului sună bine, dacă e pesimism, mai bine se poate explica situația la un post de nișă și mai îngustă, la un podcast, ceva, mai greu cu principalele canale.
Iar redactorul specializat în probleme de securitate și apărare națională prezintă evoluțiile din estul Ucrainei sacadat, cu voce fermă, parcă ar bate din vorbe pas de defilare, iar după emisiune va lua ranița și pușca și se va oferi să fie recrutat.
Numai că între spectacolul televiziunilor de știri și realitatea de pe front e o distanță ca de la pământ până la jumătatea nevăzută a lunii.
Războiul din Ucraina, cel adevărat, are, de vreo doi ani și câteva luni, prostul obicei de a nu ține cont de ceea ce se spune în fiecare seară la șezătorile analitice organizate de televiziuni, nici nu vrea fie la curent cu ceea ce apare pe slide-urile, pardon, diapozitivele diferitelor simpozioane de securitate, contrazice și ceea ce afirmă, repetat, liderii de toate culorile.
Din când în când, această realitate transpiră – și este acceptată ca atare – atunci când este transmisă tocmai de cei care ar trebui să beneficieze cel mai mult de retușarea ei pentru a-i sprijini în efortul de apărare.
Într-un interviu pentru publicația britanică The Times, șeful forțelor terestre ucrainene, generalul locotenent Olexandr Pavliuk, spune, la un moment dat, cu năduf: ”Pentru mine personal, principala lecție (a războiului, n.n.) este că nu putem conta cu adevărat pe nimeni”.
Sigur că există parteneri și aliați, iar ajutorul a fost furnizat din secunda doi după invazie, dar războiul este, până la urmă, o întreprindere în care în ring se află doar cei care luptă, depinde doar de ei dacă mai continuă sau nu confruntarea.
Afirmația generalului trebuie citită în contextul dificil, din punctul de vedere al Kievului, al începutului de lună mai 2024, pentru că în interviu acesta mai afirmă că:
· serviciile de informații ucrainene prognozează că Rusia își propune pentru acest an ocuparea completă a regiunilor Donețk și Lugansk, posibil și Zaporojie;
· la acest moment raportul de forțe la nivelul aviației militare și artileriei este de 1 la 10 în defavoarea Ucrainei;
· (pentru a echilibra situația, n.n) un pachet de asistență comun SUA – Uniunea Europeană este absolut necesar;
· dronele ucid mai mulți soldați pe câmpul de luptă decât orice altă categorie de armament, e imposibilă concentrarea forțelor pentru un atac masiv, lupta se duce cel mult la nivel companie;
· până la sfârșitul anului, rușii intenționează mobilizarea a încă 300.000 de soldați.
Un titlu din publicația ucraineană Ukrainska Pravda, care face un rezumat al interviului pentru ”The Economist”, dat de generalul maior Vadim Skibițki, șeful pentru analiză din serviciul militar ucrainean de informații, prezintă tot într-o lumină gri evoluția conflictului: ”Kievul nu poate câștiga singur bătălia: astfel de războaie se termină cu negocieri”.
Și generalul, enigmatic și direct, așa cum îi stă bine unui lucrător din serviciile de informații, la care se adaugă și o barbă precum cea a căpitanului Hook, cum e descris în materialul din ”The Economist”, continuă prezentarea situației în aceleași culori sumbre:
· chiar dacă Ucraina va respinge forțele ruse spre graniță, ceea ce e greu de sperat, războiul nu se va încheia;
· ”nu văd nicio posibilitate ca Ucraina să câștige războiul pe câmpul de luptă”;
· ambele părți încearcă acum să se poziționeze pentru perspectiva negocierilor, dar acestea nu vor putea începe înainte de a doua jumătate a anului 2025;
· Chasov Iar va cădea, la fel ca și Avdeevka, e doar o problemă de timp;
· depinde de Europa dacă Ucraina mai rămâne în joc: „Nu avem de ales. Vrem să trăim. Dar rezultatul războiului... nu depinde doar de noi”;
· dacă Europa nu se mobilizează pentru creșterea producției de arme, va deveni o țintă pentru atacurile ruse;
· Articolul 5 din Tratatul NATO ar putea avea puține consecințe practice: „Rușii pot lua Țările Baltice în șapte zile. Timpul de reacție al NATO este de zece zile”;
· Rusia știe că lunile mai – iunie vor fi cele mai dificile pentru forțele ucrainene și va direcționa ofensiva în funcție de succesele din teren;
· și Ucraina și Rusia vor avea probleme cu asigurarea cu muniție și armament, dar, dacă nu se schimbă nimic, Ucraina va fi prima care ajunge în această situație;
· ofensiva rusă va începe către sfârșitul lunii mai – începutul lunii iunie și va viza și regiunile Harkov și Sumi;
· în prezent, forțele ruse acționează ca un corp comun, după un plan clar, sub o singură comandă (nu ca în perioada anterioară, n.n.).
Concluzia lui Skibițki este aproape similară cu cea trasă de șeful forțelor terestre, generalul locotenent Olexandr Pavliuk: ”Nu se pot compara războiul din 2022 cu războiul pe care îl avem acum. Acestea sunt două războaie complet diferite”.
Lecțiile războiului se învață rapid, dar nu toate pot fi aplicate în timp real.
Uneori lipsesc mijloacele, alteori decizia politică nu este pe același portativ cu nevoile și prioritățile militare, alteori lecțiile sunt pentru cei care rămân doar spectatori la acest război.
Sigur că pledoariile celor doi generali și tușele negre ale situației prezentate au rolul de a mobiliza ajutorul militar și financiar care se speră să fie transmis cât mai rapid de către partenerii occidentali.
Dar nu este mai puțin adevărat că războiul a intrat într-o fază în care se poate decide finalul acestuia.
În astfel de conjuncturi, încep să apară listele cu lecții învățate, ca la școală, materia s-a predat, măcelul a avut loc, acum e vremea bilanțului teoretic.
Într-un studiu pentru prestigioasa instituție militară americană, Academia Militară West Point, Sandor Fabian, teoretician și practician militar maghiar / a fost ofițer de forțe speciale, extrage 10 lecții din traiectoria de până acum a războiului din Ucraina. Lecțiile sunt însă pe invers, având fiecare câte un ”nu” în față, perspectivă care pornește chiar din titlu: ”The illusion of conventional war: Europe is learning the wrong lessons from the conflict in Ukraine” / ”Iluzia războiului convențional: Europa învăță lecțiile greșite din conflictul din Ucraina”.
Pentru a nu teoretiza și eu prea mult, pe scurt, opinia colegului din Ungaria este că statele europene, se înțelege că acelea care fac parte din NATO, au avut și au o abordare eronată în ceea ce privește bugetarea, echiparea și antrenamentul forțelor armate naționale.
Accentul cade în acest moment pe aspectele cantitative (mai mulți bani, exerciții cu efective numeroase, echipamente complexe), în timp ce conflictul din estul Europei a demonstrat că statele trebuie să-și construiască structurile militare, conform celor mai bune tradiții și resurse naționale.
Și ca să fie lucrurile și mai clare, Sandor Fabian identifică 10 lecții (autorul le denumește ”observații”) despre cum NU trebuie să te pregătești pentru război:
1. Nu răspunde niciodată adversarului tău cu tipul de război pentru care acesta este organizat, antrenat și echipat. În condițiile conflictului din Ucraina, aceasta înseamnă evitarea războiului convențional clasic (așa cum a făcut Ucraina în primele luni de confruntare) și utilizarea strategiilor și mijloacelor asimetrice (cum nu a mai continuat Kievul în partea a doua războiului);
2. Ne place sau nu, războiul se întâmplă în orașe, cu participarea populației civile. Ducerea bătăliilor departe de centrele populate este o iluzie. Localitățile sunt parte a teatrului de război și trebuie integrate în strategia războiului și pregătite în consecință;
3. Adâncimea strategică este crucială pentru supraviețuire. Cele mai multe state europene nu au însă această adâncime, de aceea trebuie să găsească soluții în cooperarea regională, care să permită utilizarea reciprocă a teritoriilor naționale. Aceasta poate ajunge la aspecte de cooperare care pot include antrenarea și chiar încadrarea militarilor în structuri militare unificate, desigur într-un cadru legislativ funcționabil pe termen lung;
4. Prietenii sunt importanți la război dar pot denatura efortul de pregătire pentru război și chiar de ducere a acestuia. Sprijinul este binevenit dar el vine la pachet cu anumite condiționări, unele impuse, alte tacite, vrei, nu vrei, te angajezi în tipul de război pe care partenerul crede că e bine să-l duci cu armamentul pe care ți-l oferă;
5. Exercițiile militare trebuie să exerseze ce trebuie făcut în caz de eșec, victoriile de la antrenamente nu au nicio importanță. ”Victoriile” de la aceste exerciții au devenit o regulă, dar războiul oferă multe deziluzii, nenumărate încercări care trebuie și ele exersate, și nu numai de către militari;
6. Cunoașterea profundă a adversarului este un multiplicator al forței proprii. Blocarea promovării celor care au făcut studii la institutele militare ale inamicului (cum a fost cazul multor ofițeri și generali din statele est europene, dar și din state NATO vestice, care au studiat în fosta URSS, în Rusia anilor 90) a avut consecințe în planul cunoașterii detaliate a forțelor și tacticilor militare ale Moscovei. La fel, descurajarea studierii limbii, istoriei și culturii ruse. Cunoașterea adversarului este o procedură, nu poți lupta în orb doar pentru că e politically correct să nu ai legături cu acesta;
7. Echipamentele militare blindate de mari dimensiuni, de exemplu tancurile, și-au trăit traiul. O treime din flota rusă a Mării Negre a fost scufundată cu arme de mici dimensiuni, sute de tancuri au fost distruse de drone. Și unele, și altele, sunt scumpe la cumpărat, la fel de scumpe la întreținut. Tranziția de la marile și costisitoarele platforme către noile sisteme de arme, mult mai versatile și mai ieftine, va schimba totul: dimensionarea forțelor, tactici, tehnici, proceduri, antrenament și educație militară;
8. Nu toată lumea luptă, nu întotdeauna ajung pe front cei mai bine pregătiți. Războiul din Ucraina a demonstrat că, dincolo de coeziunea patriotică promovată de media, nu toată societatea vrea să îmbrace uniforma militară. Sute de mii de tineri au trecut granița pentru a evita încorporarea, media celor din tranșee a ajuns la un moment dat la 43 de ani, acum e probabil și mai ridicată. Există diferențe între procentele de recrutare de la orașe și sate. Statele trebuie să ia măsuri legislative și executive pentru a evita astfel de situații. Mai ales cele care nu au o populație numeroasă, iar bazinul de recrutare este unul îngust;
9. Apărarea națională nu este doar o responsabilitate militară / guvernamentală. Uneori structurile militare nu sunt suficiente pentru apărarea unei națiuni. Capacitățile civile și neguvernamentale ale statului trebuie integrate și ele în efortul de război. Uneori liderii de pace nu sunt și lideri de război. La fel și structurile statale. Educarea și antrenarea celor care aspiră la funcții în stat face parte din pregătirea pentru apărare;
10. Dezinformarea (autorul folosește termenul ”deception” / înșelare, referindu-se doar la aspectul mascării țintelor pe câmpul de luptă, n.n.) este un multiplicator de forță. Țintele care nu se văd nu pot fi lovite. Țintele false dacă sunt lovite, nu contează în economia războiului. Aș adăuga la acest punct și operațiile media, importante pentru dirijarea / schimbarea percepției privind realitatea câmpului de luptă. Și acest aspect, de dezinformare / înșelare, are consecințe asupra pregătirii pentru război, a producției de echipamente fake cu amprentă imagologică similară celor reale.
Cele zece ”observații” impun, crede autorul, o schimbare în modul de pregătire a apărării statelor europene pentru un potențial viitor război.
Cel din Ucraina a produs unele schimbări în acest domeniu, bugete mai mari, achiziții numeroase, cooperare intensificată.
Deocamdată, spune domnul Sandor Fabian, insuficiente.
Se încarcă comentariile...
